Nu toate moștenirile sunt bunuri. Unele sunt amintiri care se trezesc când le vine rândul.
Aceasta este povestea lui Eline –si totodatã a unei chemări vechi, uitate si vii.
Când trecutul te caută, nu întreabă daca ești pregătită.
Când a primit vestea că a moștenit casa, Eline a râs. Nu de bucurie. De nervi.
Avea impresia că viața îi tot servește glume proaste.
Casa era a unei mătuși de care nici nu-și amintea bine – sora tatălui, retrasă undeva la poalele munților, într-un sat unde nu mai fusese din copilărie.
Pe acte scria clar: „Casa Ionelei Purcaru, decedată, revine Elinei M.”
Așa i-au zis mereu: Eline M.
Fără numele întreg, ca și cum lumea voia s-o țină într-o identitate pe jumătate uitată.
Ajunsă acolo, primul lucru care a izbit-o a fost mirosul.
Nu de mucegai, nu de vechi, ci… a lavandă și cerneală uscată.
Casa părea intactă, ca și cum cineva o curățase recent.
Pe masă – un ceainic vechi aburind.
În cameră – o fotografie în care apărea… chiar ea.
Numai că fotografia era făcută cu ani buni înainte de a se fi născut.
Se recunoștea în trăsături, în privirea ușor încruntată, în alunița de pe obrazul stâng.
Sub poză, o scrisoare neterminată începea cu:
„Draga mea Eline, când vei citi asta, înseamnă că ești gata să îți amintești.
Nu totul. Dar destul…”
Și exact atunci, în tăcerea aceea apăsătoare, telefonul i-a vibrat.
Un mesaj necunoscut.
Fără contact salvat, fără nume.
„Deschide sertarul de sub oglindă. E timpul.”
Eline a simțit cum întreaga piele i se strânge pe oase.
Nu era semnal în zonă. Nu avea rețea.
Și totuși… mesajul apăruse.
✨ Simți că povestea asta te atinge?
Spune-mi în comentarii dacă vrei să o continuăm.
Cu gând bun,
Praf de Suflet
Praf de Suflet 
Lasă un comentariu