Ecoul din pivniță
Ușa pivniței scârțâia ușor, legănată de curentul rece ce părea să urce din adâncuri.
Eline rămase nemișcată, cu fotografia în mână, simțind cum aerul devenea mai dens… ca o respirație ținută în piept de cineva nevăzut.
Coborî treptele încet, pas cu pas, cu inima lovind pieptul ca un ceas grăbit.
Era întuneric aproape complet, dar dintr-un colț slab luminat se zărea un contur:
o păpușă veche, cu rochie albastră și părul bălai, pusă pe un scaun, exact sub fereastra minusculă a pivniței.
— „Maria?” șopti Eline, de parcă păpușa ar fi fost o fetiță adormită.
Pe pieptul păpușii era cusut cu fir roșu un mic M.
Un detaliu care părea prea personal, prea real.
Lângă scaun, o cutie metalică rugină. O deschise.
Înăuntru, câteva bilețele și o brățară de copil, inscripționată:
„Maria E.”
În acel moment, o voce firavă, de copil, răsună aproape de urechea ei:
— „Ți-am spus că mă vei uita… dar eu n-am plecat niciodată.”
Se întoarse brusc. Nimeni.
Doar lumina becului tremura slab, parcă gata să cedeze.
Pe peretele de lângă scaun, scris în cretă albă:
„Uită-te în pod.”
Eline ieși în grabă, cu genunchii tremurând, cu fotografia în buzunar și brățara în palmă.
Tot ce credea că știe despre viața ei se destrăma, dar ceva în ea încolțea cu forță:
dorul de adevăr. Chiar dacă doare. Chiar dacă schimbă tot.
Ajunsă în dreptul scării către pod, privi sus.
Întuneric. Praf. Lemn vechi.
Dar și o promisiune:
acolo sus o aștepta ceva ce trebuia să știe.
🕯️ Ce secret ascunde podul?
Eline va urca?
Cu recunoștință,
Praf de Suflet 
Lasă un comentariu