Episodul VI – Umbrele din pod

Uneori, ușile uitate deschid adevăruri mai vii decât prezentul.

Eline urcă treaptă cu treaptă, sprijinindu-se de balustrada veche ce scârțâia la fiecare pas. Îi bătea inima ca un clopot într-o biserică abandonată, dar nu se putea opri. Avea nevoie să știe ce se ascundea acolo, în podul care o chemase în visuri, în amintiri, în acea liniște prea densă.

Ajunsă sus, întinse mâna spre clanța ruginită. Ușa nu era închisă cu cheia, ci doar întredeschisă. Împinse ușor și o pală de aer uscat și rece o învălui, purtând cu ea miros de praf, lemn vechi și timp.

Lumina se strecura timidă printr-o fereastră mică, acoperind obiectele uitate cu o strălucire palidă, ca un voal. O păpușă fără un ochi stătea într-un colț, iar lângă ea, un geamantan învechit cu inițialele „E.M.” gravate pe el. Eline tresări. Erau chiar inițialele ei.

Se apropie cu pași mici, nesiguri, și deschise capacul. În interior, găsi o rochie albă de copil, un carnețel cu desene și un plic sigilat. Îl luă cu mâinile tremurânde și, fără să mai gândească, îl desfăcu. Hârtia era galbenă, scrisul tremurat.

„Dragă Eline, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că sufletul tău a început să-și amintească…”

Lacrimile i se prelinseră pe obraji fără să înțeleagă de ce. Simțea, cu fiecare fibră, că nu era doar o scrisoare. Era o punte între cine a fost și cine era acum. O chemare dintr-o viață pe care o uitase sau pe care nimeni nu o povestise vreodată.

Din spatele geamantanului, o umbră mișcă ușor o cutie. Eline se întoarse brusc. Nu era singură.

Va urma…

Praf de Suflet